Duminică binecuvântată, dragi cititori de blog! Sper să vă găsesc bine, sănătoși și voioși!
Nu am multe să vă povestesc astăzi. În săptămâna care se încheie, am fost într-un rodaj foarte mare de teste corectate, referate și proiecte evaluate. Sunt obosită, dar nici nu mă opresc, trag tare să le termin pe toate, pentru ca de mâine încolo să stau câteva zile, urmând ca apoi, de joi, să mă apuc de planificările pe unități de învățare pentru portofoliul def-ului. Nu mai vreau să le las pe primăvară, ca să nu mă aglomerez. Nu este o perioadă ușor de gestionat. Nu știu exact ce se întâmplă, am foarte multe gânduri, reflectez foarte mult asupra deciziilor mele. Nu știu de ce se întâmplă multe lucruri în viața mea, dar cursul vieții nu te poate lăsa în neant, te împinge înainte.
Simt că sunt ca la o răscruce de drumuri. Pe de o parte, sunt ambițioasă, însetată să fac, să creez, să evoluez ca profesor, iar pe de altă parte, având în vedere liceul la care sunt anul acesta, cu mai multe ore și cu elevii care îl constituie, mă îndoiesc zi de zi că am ales ce trebuie pentru mine, că am ales această carieră. Simt că vreau din nou în acel birou, singură, unde știam ce aveam de făcut și nu mă umilea nimeni, nu îmi arăta nimeni o lipsă crasă de respect, nu trebuia să suport gălăgie, forfotă, lipsă de interes și, greu îmi vine să spun asta, un nivel foarte scăzut de inteligență.
Clasele a IX-a de anul acesta (întrucât s-au desființat profesionalele) sunt extrem, dar extrem de slabe. Au venit copii de naționalități foarte diferite, nivelul este extrem de diferențiat, unii nu știu să scrie românește, alții cântă manele în oră, cred că știți la ce categorie mă refer. Apoi sunt cei care chiar vor să învețe, dar cum să te ocupi de ei când trebuie tot timpul să te întrerupi pentru cei mai puțin interesați?
Nu mai vorbesc de cei mari, care pun bâte în ușă și blochează ușa ca să nu intri în clasă (și nu li se face nimic), îți răspund extrem de provocator și tot așa. Ce să spun… Degeaba sunt 20 de elevi într-o clasă care lucrează, îi vezi că te apreciază, când există acești 7-8 care strică tot. Este un roller coaster continuu: acum ești ok, ora următoare te fac „ipocrită” și rămâi bâtă, gândindu-te: „Pe bune??”… Și apoi vin colegii care încep: „Nu-l lăsa, ascultă-l, dă-i notă mică, arde-l, fă-i referat” etc. Dar, bineînțeles, aceste persoane problematice au ajuns până la conducere și „au scăpat”, deci… ce au de pierdut? De altfel, unul dintre ei mi-a și zis din prima săptămână de școală: „Puteți să-mi faceți orice doriți, nu o să reușiți nimic”. Ei nu au capacitatea să înțeleagă că eu nu vin aici să ”rup, să ard, să să”, ci vreau doar să lucrăm, să evoluăm, să le văd bucuria când reușesc, când performează, dar…cine să înțeleagă?
Colegii sunt istoviți și ei de clasele noi. Încep să le lase la debutanți la dirigenție și mă gândesc ce nedreptate este asta: adică ți se arată pe față că azi ești, mâine nu se știe, așa că nu-mi mai bat eu capul cu ei, chinuie-te tu! Eu țin la titulatura mea de om liniștit și aranjat, voi și-așa vă chinuiți constant cu presiunea locului de muncă, a examenelor, a inspecțiilor, luați-o și pe asta pe cap și descurcați-vă… Sau, mai bine zis, puteți să și plecați, că și-așa ne cam luați orele de la plata cu ora, cam încurcați!
Și apoi te gândești… Oare îmi voi găsi și eu locul la un moment dat?…
Și normal că eu sunt o fire luptătoare, ambițioasă, vreau să reușesc, să-mi găsesc locul, dar pentru cine lupt? Pentru ce fel de copii? Și aici te blochezi. Ei știu doar să apese butoane, nu se gândesc ce e în spate, nu au această capacitate. Da, e ok să fii relaxat, să nu îți mai bați capul cu ei, să-i lași, pentru că sunt obișnuiți cu profesori care nu le mai predau, îi ignoră, îi ard la note, toată lumea e împotriva lor, per total. Dar eu mă întorc cu privirea spre acei copii pe care îi văd rușinați, depășiți. Îi doare când mă văd că mă supăr, încearcă să-mi ia apărarea în pauze, dar n-au cu cine. Și le e frică să nu renunț și eu la ei, văd asta în ochii lor, dar le e și frică de acești „inculpați” și atunci… I keep on going!
Gândesc noi strategii pentru acești copii, mi-am dat seama de anumite slăbiciuni de-ale mele, o să încerc să le rezolv modulul viitor, voi studia foarte atent anumite aspecte și să vedem dacă voi reuși. Mi-am mai propus una, alta și tot nu am reușit să nu fiu sensibilă și să pic în plasa lor, pentru că sunt vulnerabilă din cauza volumului mare de muncă, atât la ore, cât și acasă cu pregătirea lecțiilor, fișelor, printării acestora, etc. Petrec atât de mult timp pentru ei și când simt acea lipsă crasă de respect reacționez imediat. Trebuie să îmi pun acel scut, dar pe acela îl ai atunci când ești liniștit, calibrat. Voi vedea. Deocamdată o să încerc să mă liniștesc și să mă bucur că nu mai trebuie să merg acolo pentru o săptămână, dacă așa am ajuns.
Zilele următoare sunt programată și la stomatolog, mi-e groază și de asta, știți că nu le am cu doctorii, orice intervenție mă sperie ca pe un iepuraș, dar va trece și aceea, trec toate.
Acestea sunt reflecțiile mele la final de modul I și privesc cu recunoștință pe de o parte pentru faptul că îmi exercit meseria pentru care am fost trimisă de Dumnezeu pe acest pământ, dar pe de altă parte sunt depășită emoțional de ceea ce înfrunt zi de zi, dar poate că peste un an voi privi altfel aceste situații, cine știe? Vă aștept cu drag în comentarii să-mi dați un sfat, o recomandare, ca niște prieteni apropiați, să fiți o oază de înțelepciune. Sunt aici să vă citesc toate ideile!
Vă urez o săptămână superbă, cu sănătate și plimbări în natură, bucurați-vă de tot ce vă înconjoară și de oamenii dragi, eu simt nevoia să stau mai mult perioada aceasta cu sora mea, nepoatele, mama, atât cât timpul ne permite. Când ne strângem la masă involuntar vorbim despre tata….vine o melodie în playlist care să ne amintească de el și se face liniște brusc la masă și toate suntem plânse și ne ștergem lacrimile pe ascuns. E foarte greu de gestionat pierderea lui, ne e extrem de dor de el și da, o să îmi dau timp cât va fi nevoie să sufăr, să plâng, nu există o perioadă de timp fixă în care trebuie să te refaci după o pierdere atât de profundă, poate fi un an, doi, trei, patru. Va fi cât este nevoie. Deocamdată rana este încă deschisă și grea, poate de aceea și sunt parțial vulnerabilă, dar asta este viața. Mergem înainte!!
Vă pup, dragilor și vă aștept în comentarii! Duminică frumoasă în continuare!!!