Decembrie frumos, dragilor! Sper că sunteți sănătoși, voioși și așteptați cu drag sărbătorile de iarnă! Vreme friguroasă și urâtă de ceva vreme la mare, simt nevoia de câteva raze de soare, dar cred că mai am de așteptat! Trag tare în ultima săptămână de școală înainte de Școala Altfel, mai am câteva zile și în sfârșit scap de grija lecțiilor pentru o perioadă și mă detașez și mă odihnesc! Oricum am lăsat nivelul puțin mai jos pentru că sunt și elevii destul de obosiți, lucrăm un pic mai lejer săptămâna aceasta!
Acum două seri am mers să vizităm și noi târgul de la Reveneală Land din Lazu – vă spuneam eu că aș fi vrut să o duc și pe mama în weekend dar a fost prea urât afară! Am stat foarte puțin pentru că Dia nu prea suportă gălăgia și era doamna care cânta în forță la tobe și cum am intrat a și cerut să plecăm. Norocul nostru a fost că s-a împuținat lumea față de perioada de deschidere și comanda a durat câteva minute (ne-am luat ineluși, gogoși, așa cum ne mai luam și vara, mergeam special pentru acestea). Au fost foarte gustoși, ca de fiecare dată, am încredere că acolo se gătește cu simț de răspundere, de aceea merg cu drag. Am făcut câteva poze și apoi am plecat. Sinceră să fiu, nu m-a dat pe spate, sunt mai curioasă de târgurile celelalte din oraș, parcă au mai mulți copaci împodobiți și obiecte de decor, și aș vrea să îi fac Diei mai multe poze! Poate mergem în weekend!
Jurnal de suflet – Cum se simte oboseala unui dascăl în decembrie
Oboseala unui dascăl în decembrie nu seamănă cu nicio altă oboseală. E o combinație ciudată între epuizare fizică și un soi de goliciune emoțională, după luni întregi în care ai dăruit constant: explicații, răbdare, ascultare, energie. În decembrie simt că adun în mine toate privirile copiilor, toate testele și proiectele corectate, toate orele în care am încercat să mențin atenția atunci când nici eu nu mai aveam prea multă.
Uneori, oboseala asta se simte ca un nor greu care stă pe umeri. Alteori, ca o liniște prea mare, de parcă trupul își cere în sfârșit dreptul la pauză. Și totuși, în mijlocul acestui efort, există momente mici care salvează ziua: un zâmbet sincer, o întrebare bună, un „mulțumesc” rostit neașteptat.
Așa arată decembrie pentru un dascăl: un amestec de epuizare și recunoștință, de răbdare dusă la limită și de bucurii simple care te țin încă în picioare. Și, chiar dacă sunt zile grele, undeva adânc simt că toată munca asta contează. Poate mai mult decât îmi dau seama acum.
Și poate că asta e, de fapt, esența lunii decembrie pentru noi, profesorii: învățăm să ducem lucrurile până la capăt, chiar și când suntem obosiți, pentru că știm că fiecare zi înseamnă ceva pentru elevii noștri. Ne sprijinim pe puterea rutinei, pe mici gesturi de normalitate și pe gândul că, după tot efortul, vine și răsplata — o vacanță scurtă, un pic de liniște și șansa de a ne aduna puterile pentru un nou început!
Draga Oana,ai cuprins intr-o scurta pagina de jurnal ganduri atat de profunde si iata ca finalul mi-a adus lacrimi in ochi,pentru ca atat de bine cunosc sentimentul pe care l-ai descris…Si pozele cu orasul de la mal de mare,orasul sufletului meu, cu atatea amintiri ale copilariei si adolescentei…
Sa ai zile cu bucurii si liniste sufleteasca!