Jurnal Onycesc – 21/09

Duminică frumoasă, dragi cititori de blog! Sper să vă găsesc sănătoși și fericiți, liniștiți într-o zi frumoasă de weekend, cu soare și vreme de început de toamnă ușor răcoroasă!

Aș vrea să vă mulțumesc tuturor celor care vă rupeți câteva minute din timp ca să îmi citiți postările și mai ales celor care îmi și scriu comentarii, le citesc pe toate cu interes! Vă mulțumesc încă o dată și să știți că le apreciez, ele sunt motorul pentru a mai scrie în continuare pe blog, chiar dacă timpul este limitat!

Nu am mai scris de câteva săptămâni pentru că începutul de an școlar nu prea a fost cum mă așteptam din păcate, am parte de câteva surprize neplăcute care m-au întristat dar…sunt în proces de reglare …și…să zicem acomodare cu noul program…Sunt recunoscătoare că sunt aici unde mi-am dorit să fiu și loc pentru care am muncit până la epuizare dar…iată că, așa cum m-a obișnuit Doamne Doamne, ca să reușesc trebuie să trec prin toate stările și să înfrunt multe frici și greutăți ca să ajung acolo unde mi-am propus! M-am oprit în acest weekend pentru a aborda altfel această nouă situație și mi-am propus după această mică introspecție să iau totul mai ușor…să frânez aceste motorașe nebune ale mele obișnuite și de a contempla puțin…să încetinesc pasul și să cercetez noua situație mai cu calm și …să spunem … acceptare că nu întotdeauna trebuie să fie ușor și frumos!

Mie nu îmi place să scriu lucruri triste pe blog, îmi place să vă umplu sufletul de bucurie și recunoștință pentru această minunată șansă la viață frumoasă pe care Dumnezeu ne-a dat-o, dar …după cum bine știți, plecarea tatălui meu la Ceruri m-a izbit extrem de puternic, mi-a dărâmat acel zid de apărare din jurul sufletului meu, iar mai apoi mi-am dat seama că el era stâlpul și susținerea mea…da, am o relație frumoasă cu soțul meu, o familie foarte frumoasă, dar tata e tata….e omul care mi-a dat viață, alături de mama, e omul care m-a învățat să pășesc în această viață, este omul care mi-a urmărit pașii îndeaproape, care mi-a fost inspirație, mi-a dat curaj, susținere văzută sau nevăzută. Nicio clipă nu a existat ca el să nu se gândească la mine, să nu îmi poarte grija, nu știu cum sunt alte familii dar el a fost cu totul pentru noi. În afară de câteva călătorii pe care le făcea cu drag împreună cu mama…apoi pasiunea lui electronica…în rest…tata a fost pentru NOI și atât… Faptul că sufăr atât de mult după el..mi se spune să ”îl las să se odihnească, că nu îl lăsăm deloc cu atâtea șiroaie de lacrimi”(eu, mama și sora mea)…dar eu nu merg în bascheții nimănui și cu siguranță nimeni nu a mers în ai mei….da, mulți oameni pierd oameni dragi, tragedii cu adevărat…dar cine măsoară cum doare un suflet pentru fiecare în parte? Cine poate compara un suflet cu celălalt la capacitatea de vindecare a unui gol atât de profund? Da, iubesc viața, îmi iubesc familia, îmi iubesc meseria..nu e nimic mai frumos pe acest pământ decât această minunată experiență numită ”viață” dar dacă sufletul meu plânge acum …trebuie să-l las…el vrea să treacă prin toate stările până va înțelege că trebuie să meargă mai departe, îi trebuie TIMP! Asta nu acceptam eu…faptul că trebuie acum, sau acum, sau acum…nu. NU trebuie nimic. Lasă-l să sufere până își revine, fii blândă cu el! Problema este alta…ce este în exterior mă atinge mult mai ușor decât înainte….mă doare, mă scoate din ritm, mă destabilizează…și pot pierde ceva pentru care am muncit extrem de mult până acum în ultimii ani…așa că…trebuie să încep să lucrez din nou la acel zid…să reconstruiesc ”zidul de apărare”. Am aflat atâtea povești în ultimul timp că nici nu am realizat cât de mult m-a protejat Dumnezeu lunile trecute când trăgeam tare și învățam și luptam cu toată forța mea pentru acest examen…acum, perioada asta am aflat cât m-a protejat de multe rele…Dacă avem iubirea și protecția LUI, credeți-mă….suntem binecuvântați! El ne arată multe pe parcurs, dar trebuie să avem încredere!

Am mers ieri la Biserica greacă …și am stat pe scaun minute în șir…și am contemplat…și m-am rugat…și am găsit puțină liniște din agitația din jurul meu de zi cu zi…am simțit nevoia mare de a fi cu El în această perioadă..și îmi pare rău că nu merg mai des…mi-ar face mai bine!

Acum putem schimba registrul spre ceva mai frumos…și să vă spun că în rest toate sunt bune…Dia cu școala este ok, animăluțele sănătoase…astăzi se fac 12 ani de când am spus DA în fața Domnului și am încununat această minunată relație pe care o am alături de soțul meu de peste 18 ani….zâmbesc când spun aceste cifre…nu știu cum zboară anii aceștia…parcă ieri eram niște adolescenți zăpăciți, cu orgolii și totodată, sete de aventură, de pășit în viață împreună să experimentăm, și aia și aia și aia…știți cum e!… Acum..suntem o leacă mai obosiți, avem părul mai alb…riduri proeminente în jurul ochilor…vedem și simțim schimbările fizice și psihice (nu mai suntem așa rezistenți sau răbdători ca înainte), dar ne uităm la fata noastră și simțim că motorul este acolo, trebuie să-i dăm tare 😊. Avem o relație frumoasă, bazată pe iubire, respect, înțelegere, Îi mulțumesc lui Dumnezeu zi de zi pentru aceasta! A rămas același om frumos pe interior și exterior și îi sunt profund recunoscătoare pentru tot ce îmi oferă și construim în continuare împreună!

 

 

Îmi pare rău că nu vă scriu mai mult tura aceasta, dar poate ușor ușor o să-mi revin și o să încep să mai călătoresc, să ies din bula mea și o să vă mai aduc un conținut mai interesant! Să îmi fie cu iertare….până atunci o mică surpriză de la colega mea, prietena mea bună, de început de an școlar…câteva semne de carte lucrate de ea, cu mânuțele ei vrednice și talentate….și apoi las mai jos o poză cu mine de la liceu de săptămâna aceasta! Vă pup cu drag și Doamne ajută! Vă doresc o săptămână care urmează frumoasă cu inspirație și izbândă în toate!