Bună ziua, dragi cititori de blog! Mă bucur să vă scriu și astăzi, într-o zi de sâmbătă – 8 Noiembrie, zi binecuvântată – La mulți ani tuturor celor care poartă aceste nume sfinte azi de ”Mihail și Gavril”, Dumnezeu să vă aducă multe bucurii în viață, sănătate și oameni frumoși aproape! Doamne ajută tuturor!!
Eu vă scriu după o săptămână imposibil de grea, dar…observ că dacă m-am înarmat cu foarte multă răbdare și optimism dinainte, a trecut mult mai bine decât mă așteptam…puterea asta a gândului…Am avut șapte copii la examene de diferențe, să se transfere la liceul nostru, am alcătuit luni 100 de subiecte…peste cinci ore am stat…apoi am început să-mi plănuiesc lecțiile și să le concep pentru restul săptămânii…miercuri am stat 9 ore la liceu cu predare 7 și doua cu examinarea…pe la 17 țin minte că începuse să mi se facă rău, aveam frisoane în tot corpul de oboseală…m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeu să facă cumva să fie mai liniștiți decât de obicei copiii de la ultimele două ore (cei mici de a 9-a care mereu sunt foarte agitați și gălăgioși)…și…bineînțeles că m-a ajutat….au fost niște îngerași…incredibil…vineri și-au revenit și m-au obosit foarte tare, dar atunci când simțeam că-mi cedează corpul Dumnezeu mi-a fost alături…Mulțumesc, Doamne!!
De azi dimineață am corectat cinci seturi de teste, rămăsesem în urmă din cauza diferențelor, dar am ajuns la zi…acum…după ce termin de scris această postare, să mă apuc de lecțiile și planificarea pentru săptămâna viitoare. Mâine aș vrea să nu fac nimic, să mă odihnesc, are nevoie corpul meu de o pauză, dar mai ales capul care sărăcuțul tot timpul este încărcat de sute de gânduri! Observ că ușor ușor, odată cu schimbul de orar realizat fix înainte de terminarea modulului 1, am abordat cu ceva mai mult optimism acest an școlar și încep să mă bucur ușor ușor din nou de munca mea…odată cu suferința cu tata nu mai aveam capacitatea să văd nimic roz în debutul anului acesta școlar…parcă totul era epuizant, greu, solicitant emoțional…dar acum ușor ușor încep să scot capul din abis și să văd mici zâmbete din nou și bucurii care reies din această meserie extrem de solicitantă! Ieri dimineață am avut și o mică bucurie care m-a făcut mândră – am reușit să deschid prima firmă de exercițiu din istoria liceului – de-abia aștept să-i felicit pe micii mei întreprinzători luni la oră și sper să avem cât mai multă treabă pe toate departamentele în acest an școlar (contabilitate, marketing, administrativ și bineînțeles – departamentul de vânzări – suntem o agenție de turism) și să colaborăm cu cât mai multe firme de pe piața locală și din țară! Sper să le dau o experiență frumoasă pentru viață, să simtă că au făcut mai mult decât să promoveze o specializare de turism și alimentație – să aibă un bagaj de informații de antreprenoriat și munca în interiorul unei societăți de profil!
Pozele pe care vi le tot pun sunt din Parcul de lângă Primăria Constanței – am fost weekend-ul la o mică plimbare cu Didi și mama – am luat un gyros de la Souvlaki Bar și l-am savurat pe o bancă în fața liceului Mircea – apoi la pas la plimbare! O am pe mama la mine weekend-ul acesta – Dumnezeu să o binecuvânteze!
Am avut ieri o discuție mai solicitantă emoțional cu o persoană apropiată..și mi-am dat seama că sunt într-o perioadă a vieții mele în care parcă sunt într-o stare așa de amorțeală, în care nu mai simt nevoia să lupt pentru oameni să rămână în viața mea…sau să îi fac să înțeleagă anumite lucruri…dacă interpretează greșit, sau vor ei să facă pe interesanții…fie! Nu mai explic..nu mai caut..nu mă mai simt vinovată de neînțelegeri…nu mai am puterea necesară și nici dorința să mai explic, să caut…ai putea spune că e și vârsta poate, dar nu mă regăsesc ca fiind așa de felul meu…deci mai degrabă suferința cumulată…și starea de amorțeală în care cred că voi poposi ceva vreme…am un suflet îndurerat și are nevoie de izolare și protecție…nu mai vreau să las pe nimeni să-l atingă o perioadă cu mici răutăți…nu te văd, nu-mi pasă, spune ce vrei, cum vrei…eu mă axez pe ce e bun acum…nu mai dau explicații. Consider că trăim niște vremuri în care oamenii sunt tare egoiști și se gândesc numai la ce dețin, ce au ei, ce au alții, comparații , am obosit să lupt cu slăbiciunile lor, o să mă retrag eu frumos în carapacea mea, persoanele valoroase mă vor căuta în ciuda răcelii și suferinței mele…și dacă n-o vor face…să trăiască viața lor fericiți!
Din punct de vedere al suferinței cu tata sunt la fel..acum mă vezi zâmbind…acum mă vezi prăbușită pe undeva plângând în pumni de dor…de durere că el a plecat atât de repede…atât de brusc…și mai ales, atât de dureros…apoi după zece-20 minute mă vezi ridicată și la treabă în continuare..evident că în acele momente triste nu mă mai vede nimeni, era un fel de-a spune…mă feresc cât mai mult să mai plâng în fața oricui drag pentru că nu ar putea nimeni să înțeleagă cum trăiesc EU această suferință…fiecare om are propria lui trăire a sentimentelor..propriile lui amintiri…regrete…cine poate înțelege?…Nimeni! Atunci…las timpul să-și facă cursul…..poate într-o zi va fi mai bine…cine știe…God knows…
Dragilor, cam atât pentru săptămâna aceasta..vă urez un Noiembrie cu reușite, liniște sufletească și oameni sinceri aproape!
Să fiți recunoscători pentru ce aveți bun în viața voastră și ce e greu…să treceți cu bine, Doamne ajută!
a
Draga Oana,tin sa te felicit pentru initiativa si reusita in ceea ce priveste proiectul din cadrul liceului!Stiu cat de multa munca este in spate,chiar m-am regasit in cele scrise de tine…volumul urias de munca,epuizarea de dupa…Si eu aveam temeri la inceput de an scolar legat de cum va fi,avand in vedere ca plec la scoala in miezul zilei si vin seara,copilul meu invata dimineata si nu reusim sa ne intalnim…
Referitor la durerea ce-o porti in suflet,mi-a ramas in minte un cuvant al lui Andrew Garfield,care explica ca aceasta durere e o continuare a iubirii; el vedea durerea, tristetea, ca pe un dar,semn ca ai iubit pe cineva profund.
Oana,esti o draguta,o persoana atat de luminoasa!Iti doresc o saptamana binecuvantata!