Mă îndrept spre 40 – partea 1 (Copilăria)

Zi frumoasă, dragilor! Mă bucur să vă am din nou alături! Urmează o serie de postări mai personale — ca niște file de carte așternute într-o cămăruță ascunsă dintr-un pod, scrise în sunetul ploii, în intimitatea și sentimentul de retrospecție în care mă aflu acum, în viața mea.
Știu că, pentru mulți, 40 nu înseamnă mare lucru… dar eu simt altfel. Poate pentru că sunt o fire introspectă și analizatoare. Pentru mine, 40 este o punte — un pod între trecut și viitor, între tinerețe și maturitate, între neliniște și așezare, între fost și nou.
Așa că, în următoarele postări, vom porni împreună într-o călătorie prin propriul meu timp. Iar astăzi, zăbovim asupra începutului acestei vieți — copilăria.

Copilăria mea — locul unde a început totul

Copilăria mea s-a desfășurat între două case: cea a bunicii mele și cea a părinților, ambele la oraș în Constanța, la o distanță de 10 minute de mers pe jos una față de cealaltă.
La bunica — cea care m-a crescut cu drag și multă afecțiune — am trăit cea mai frumoasă parte a începutului. Curtea aceea mare era lumea mea. Acolo am învățat să-L iubesc pe Dumnezeu, să mă rog în fiecare seară și să merg cu ea la biserică. Acolo am învățat și iubirea față de animale, căci trăiam printre ele: pisici (avea mereu câte 6-7, dintre care vreo două dormeau în casă), câini jucăuși cu care alergam prin curte, păsări, flori. Totul era viu și cald.

Eram copilul care cânta atunci când ploua. Ieșeam afară și îmi imaginam că sunt pe o scenă mare, iar ploaia era publicul meu. Fire teatrală și visătoare de mică! Îmi plăcea să ies pe stradă și să mă joc cu ceilalți copii. Când am crescut puțin, am început chiar să inventez jocuri pentru cei mai mici. Îmi amintesc cum desenam cu creta pe asfalt „Lupul și caprele” — făceam căsuțe și drumuri între ele, ca lupul să alerge caprele, iar ele să se ascundă. Toți copiii mă rugau mereu să le desenez.

Mai târziu, garajul casei bunicii s-a transformat în „clasa mea”. Eu eram profesoara, iar copiii din vecini — elevii. Le predam matematică, îi puneam la tablă, iar când am ajuns în clasa a VI-a, am început chiar să-i „meditez”. Părinții lor mă răsplăteau cu dulciuri și bunătăți. Țin minte cum serile stăteam până târziu și le povesteam despre Lună, planete și tot felul de lucruri interesante pentru ei.

De mică, aveam o afinitate specială pentru copii. Nu mă atrăgea să stau cu fetele mai mari care vorbeau despre băieți, ci preferam compania celor mai mici, jocurile copilăriei, râsetele lor sincere. Ne jucam cu mingea, „nouă pietre”, „de-a v-ați ascunselea”, tenis la perete, iar când voiam să ne liniștim, puneam o cuvertură pe jos și jucam cărți — Whist, Tabinet sau jocuri de societate cu pioni și zaruri.

Am avut o copilărie fericită, o copilărie cu joacă, curiozitate, iubire și multă afecțiune.

Centrul acelui univers era bunica mea — Maia. Fiind divorțată, își revărsa întreaga iubire asupra nepoatelor, iar pe mine m-a crescut până am început clasa I, când m-am mutat la părinți, la bloc. Îmi amintesc de serile cu ea, când jucam Tabinet sau Toci înainte de culcare. O puneam să-mi arate de nenumărate ori cutiile cu poze din tinerețea ei și să-mi povestească despre război, despre viața ei. Când dormeam împreună, mă strângea tare în brațe — azi înțeleg altfel acele îmbrățișări. Era dorința de iubire, de apropiere.

Duminica dimineața era lege: clătitele Maiei la trezire. După ce m-am mutat la părinți, la bloc, venea adesea pe jos, cu o farfurie plină de clătite, ca să nu rupem tradiția. Doar că ajungeau reci și eu, mofturoasă, făceam nazuri… Mi-e drag să-mi amintesc de acel ritual și îmi vine să-i spun acum: „Iartă-mă, Maie, eram mică și nu știam câtă iubire era în gestul tău.”

Maia lucra la mașina de cusut și-mi făcea pulovere groase de iarnă, ciorapi, șosete cu modele speciale. Făcea totul cu o răbdare sfântă.

Casa bunicii era pentru mine un colț de rai. Țin minte cum făcea focul și, după ce punea lemnele, se răspândea în cameră o căldură molcomă, ca o mângâiere. Mă lipeam de teracotă și simțeam că acolo e centrul lumii. Când m-am mutat la bloc, de fiecare dată când reveneam la ea, primul gest era același — mă lipeam de soba fierbinte și parcă mă întorceam în timp, în spiritul acelor seri calde și tihnite. Miros de clătite, mâncare bună, râsete de copii pe stradă — toate erau viață pură.

Maia venea la serbările mele și se lumina toată când mă vedea dansând sau jucând în scenete. Îi vedeam bucuria, o trăia prin mine. A fost severă uneori — dacă nu intram în casă la timp, mă aștepta cu cureaua, dar mai mult mă speria decât mă atingea. Și totuși, sub acea duritate, era iubirea ei mare, tăcută. Mi-a lipsit afecțiunea părinților, prezența lor constantă. Țin minte că uneori, când mama venea să mă ia la bloc, îi spuneam să mă lase, că ea nu e mama mea, că mama mea e bunica. Acum, când mă gândesc, înțeleg câtă durere nespusă era în acele cuvinte.

Dacă închid ochii acum, văd un tablou: strada plină de râsete și joacă, ploaia prin care dansam, bunica mea cu zâmbetul ei cald, mirosul de clătite, pozele din cutiile vechi și o copilă mică, fericită, care trăia liber și frumos.

Apoi a venit mutarea la bloc. De la o curte mare și două camere, la o cameră împărțită cu sora mea — o tranziție grea la început. Au apărut certurile surorilor, temele, micile gelozii, cicălelile. Dar m-am adaptat repede. Prima amintire clară e cea în care l-am primit pe Tigruț, motanul nostru adus de verișoara mea — prietenul meu blănos care m-a însoțit până aproape de momentul în care m-am mutat cu Florin. Am descoperit joaca din fața blocului: elasticul, voleiul la barele unde lumea își scutura covoarele, prietenii noi.

Tot aici s-a aprofundat o altă mare iubire: muzica.

Sora mea începuse cursurile de canto, iar eu imitam cu un pian mic de jucărie toate vocalizele ei de acasă. Cu timpul, am început să mă perfecționez, cântam cu drag piesele artistei mele preferate — Mariah Carey. Toate cadourile de Crăciun din anii aceia erau legate de muzică: walkman, căști, casete, casetofon. Tata, electronist de meserie și pasionat de mic de acest domeniu ne-a insuflat și nouă această pasiune, aveam tot felul de electronice în casă – magnetofon, pick-up, boxe mari. Muzica era sufletul casei.

Serile ne transformam camera în scenă. Deschideam geamurile spre parcul de la Casa de Cultură din Constanța și dădeam „concerte”: sora mea cânta Roxette, eu Mariah Carey sau Beyoncé. Aveam playlisturi scrise pe hârtie, aplauze între piese și o bucurie de nedescris. Muzica a devenit parte din mine. Am râs cu ea, am plâns cu ea, am trăit prin ea — și încă o fac, zi de zi.

O activitate predominantă în anii de gimnaziu a fost joaca de-a „școala”. Împreună cu sora mea ne făceam cataloage, completam note, absențe, materii — imitând școala adevărată. Nu-i de mirare că amândouă am ajuns profesoare!

O altă pasiune care s-a născut după mutarea la bloc și a rămas pentru tot restul vieții este dragostea față de călătorii și poveștile din natură. În fiecare an, înainte de începerea școlii, plecam cu familia la munte, cu trenul. Ne cazam la hoteluri aflate la înălțime, între crestele munților, și petreceam zile întregi pe trasee montane care durau între 6–8 ore. Fiecare dintre noi patru avea câte un rucsac în spate, plin cu cele necesare pentru popasuri. Admiram lacurile, pădurile, vârfurile care se pierdeau în nori. Iar seara, ieșeam cu tata în fața hotelului, cu lanternele, să căutăm greierii care cântau glorios în inima nopții. Tata era atât de fericit în acele plecări, iar eu simt acum că acea bucurie a lui s-a sădit adânc în mine. De atunci și până azi, ori de câte ori călătoresc, retrăiesc o parte din el. An de an, caut trasee, munți, peisaje — și mă bucur de frumusețea minunată a acestei țări, așa cum o făceam odinioară, copil fiind.

Un alt eveniment marcant din anii aceia este și prima tabără din clasa a VII-a — prima despărțire de acasă. Țin minte cum ascultam la walkman caseta celor de la AS XX și priveam natura de pe munte, cu inima plină de emoție. Era o lume nouă pentru mine departe de casă și o îmbrățișam cu multă bucurie și sete de necunoscut.

Am fost un copil sensibil. Mă dureau nedreptățile și răutatea oamenilor, nu înțelegeam de ce unii aleg să rănească. Plângeam repede, dar la fel de repede îmi trecea — eram din nou afară, la joacă, ca și cum nimic nu se întâmplase.

Visurile mele de atunci? Să fiu profesoară sau cântăreață — două chemări care, într-un fel sau altul, s-au împlinit amândouă.

Copilăria m-a învățat să trăiesc printre oameni, să mă bucur de aerul liber, să înfrunt situațiile vieții. Pe vremea aceea, părinții nu interveneau la fiecare ceartă între copii — trebuia să înveți singur să te descurci, să-ți găsești locul, să îți reglezi emoțiile.

Mai am o amintire prețioasă: după școală în clasele primare mergeam pe jos la Maia, iar seara mă lua tata acasă. De multe ori mă urca în cârcă și îmi povestea despre biologie, istorie, etc. Tata a fost un munte de inteligență — nu exista ceva ce să nu știe sau să nu cerceteze. Îmi spunea „ursuleană”, și eu îl adoram. Pentru mine, tata era feblețea mea, omul care îmi aducea mereu o poveste, o lumină și era jucăuș și vesel mereu.

Privind acum în urmă, pot spune cu recunoștință:
Am fost un copil fericit.
O fetiță care a învățat să iubească, să viseze, să creadă și să cânte — chiar și atunci când plouă. ☔💛

Retrospectivă a copilăriei pe plan psihologic

Lecțiile nevăzute

Din copilărie am învățat să-mi șterg singură lacrimile. Să nu fug de oameni, ci să învăț să trăiesc printre ei, așa cum sunt — buni, răi, simpli sau complicați. Am ales mereu să caut bucuria, jocul, nu răutatea. Încă de atunci mă întrebam de ce unii aleg să facă rău când pot să facă bine.

Am rămas sensibilă, protectoare, atentă la limite. Dacă simt că cineva mă trădează, mă dau la o parte. Nu stau în anturaje doar pentru a fi acceptată. Nu am fost genul care se lipește de oricine doar pentru a fi plăcută. Mi-am purtat mereu valorile aproape — respectul de sine, grija pentru sufletul meu vulnerabil.

Poate cel mai mare minus al copilăriei a fost durerea provocată de părerea celorlalți. Mă loveau cuvintele — dacă mi se spunea că sunt grasă, sufeream; dacă mi se spunea că nu sunt suficient de deșteaptă, mă topeam pe dinăuntru. Am crescut cu teama de a nu fi destul. Și, cumva, încă port asta cu mine, doar că acum o ascund în spatele zâmbetului.

Copilul din mine mi-ar spune azi că am rămas la fel de sensibilă și prea atentă la părerea lumii. Mi-ar spune că încă nu mă văd cu adevărat, deși de fiecare dată când am avut de demonstrat ceva, am reușit.
Iar eu i-aș răspunde:
„Ai dreptate, dar învăț. Încep să te văd. Încep să te cred. Nu mai plânge pentru cum se poartă ceilalți, nu mai pune totul la suflet. Ai în tine puterea de a muta munții din loc, doar ai nevoie să crezi în tine puțin mai mult.”

Punte către 40 – considerări, introspecții

De acum, la pragul de 40 de ani, simt că a venit vremea să învăț să mă privesc cu blândețe, nu cu critică.
Să nu mai aștept validarea din afară, ci să mi-o ofer singură.
Să nu mai măsor valoarea mea prin ochii celorlalți, ci prin ceea ce simt, prin ceea ce dăruiesc, prin liniștea pe care o port în suflet după o zi trăită frumos.

Poate că cea mai mare lecție pe care vreau să o duc cu mine mai departe este aceea că sensibilitatea nu e slăbiciune, ci putere curată.
Că a simți, a ierta, a plânge, a iubi — toate fac parte dintr-o forță profundă, care m-a ținut întreagă chiar și atunci când nu știam.

După 40 de ani vreau să am curajul să fiu eu, fără măști, fără teama de a fi judecată.
Să spun „da” fără vinovăție și „nu” fără frică.
Să aleg oamenii care mă liniștesc, nu pe cei care mă consumă.
Să încetinesc ritmul, să respir, să privesc cerul și să-mi spun: „E bine. Ai ajuns până aici. Ai crescut frumos.”

Pentru că adevărata maturitate nu e despre a avea totul clar,
ci despre a te împăca cu tine, cu povestea ta, cu toate nuanțele ei.
E despre a te ține de mână pe dinăuntru, în loc să aștepți ca altcineva s-o facă.

Iar copilului din mine îi spun azi:
„Mulțumesc. Tu ai fost începutul. Tu m-ai învățat să iubesc ploaia, natura, clătitele calde și oamenii.
Tu ai știut să râzi, să visezi și să crezi în bine chiar și atunci când lumea nu era mereu blândă.
Rămâi acolo, în mine, ca o flacără vie.
Eu voi merge mai departe — femeia care ești acum — dar te voi lua cu mine în fiecare pas, ca să nu uit niciodată de unde am pornit.”