Bună, dragilor! Nu am avut starea necesară pentru a scrie luna aceasta pe blog…mă uitam astăzi să văd în fugă ce au mai scris colegele din blogosferă și cu durere am constatat că majoritatea dintre ele au avut o suferință și ele perioada aceasta…Apoi m-am uitat la numărul vizitatorilor și au rămas la fel…mă gândeam că or să scadă drastic pentru că nu au mai găsit nimic interesant de la mine dar…iată că va trebui să mă redresez și să încep să mai postez…dar..când va veni vremea!
Dacă ar fi un cuvânt care să caracterizeze pentru mine această lună ar fi…zbucium…dar aș putea adăuga și altele pentru că au fost atâtea stări.. ..frică. ..dorință. ..nesiguranță. ..speranță.. .neputință.. ..apoi durere nesfârșită…acum mă aflu în faza în care durerea s-a dus la stomac…la oboseală psihică..și speranțele s-au năruit….Am fost la Biserică trei duminici la rând la slujbă..am făcut acatiste…preoții s-au rugat pentru el…”pentru a se ridica din patul durerii”…m-am rugat, am sperat..am fost disperată…nu sunt pregătită absolut deloc să îl pierd pe omul care m-a format, care mi-a dat totul..stâlpul meu cu fundație..geniul și eroul meu, tata….
Cinci săptămâni de ATI…chin să mergem acolo să îl vedem așa..să vezi oameni disperați în jur care își pierd copii tineri, frați, surori, părinți…cum pleacă paturile și al lui rămânea și speram…durerea era cruntă dar cumva acolo mereu speram..știam că este foarte greu în situația lui dar..am sperat la o minune până în ultima clipă…Mereu plângeam văzându-l așa pe tăticul meu….intubat..inconștient…când mergeam acolo îi creștea tensiunea..mai dădea dintr-un umăr, mai deschidea gura cu tubul în ea…dar nicio clipă nu am mai putut să îl privesc în ochi. să fie conștient când e cu mine….să-l privesc…să-i spun orice…să mă asigur că mă aude…că sunt acolo trup și suflet pentru el…
Acasă mii de lacrimi…durere nesfârșită..privesc filme cu el de pe vremea când era mai tânăr, mai fericit…se juca cu fata mea..se bucura de realizările mele…mă susținea…mi-a fost mereu aproape…de ce fug anii și dintr-o dată totul se năruie? Eu cum voi gestiona această durere incredibilă? Cum voi putea să accept faptul că el nu va mai fi? Mă duc la el acasă..plâng în fotoliul lui…vreau să-l văd din nou acolo…nu sunt pregătită, e prea dureros….
Mă uit la icoane și nu înțeleg de ce Dumnezeu nu a vrut să mă ajute și de data aceasta…apoi mă uit la mine și-mi caut vina …poate aș fi putut face ceva mai mult…poate nu am fost atentă…poate poate poate….apoi mă uit și la doctori care poate nu au știut să gestioneze un caz atât de delicat…la aparatura care nu merge mai niciodată în spital…cum asistentele majoritatea erau mai negre decât noaptea….doctorii care se schimbau ca șosetele și nu își acceptau tratamentele….neurologul care a refuzat să mai facă ceva pentru cap…și lista poate continua….dar nimic și nimeni NU vor schimba nimic…finalul rămâne la fel….suntem la final de drum…durerea este sfâșietoare pentru că nu înțeleg de ce a trebuit să sufere atâtea zile…noi speram la o minune pentru că inima lui a rezistat atâtea zile…dar…gândul că a fost un chin atât de lung mă distruge pe dinăuntru..de ce a trebuit să sufere?….
Totul a venit atât de brusc că nici nu am mai putut să îmi iau la revedere de la el…să îi spun cât de mult îl iubesc…el știa cât îl stimez, da…dar niciodată nu spunem suficient…
La școală sunt ok cu elevii, nu la potențialul meu maxim dar fac tot posibilul să am răbdare și să ofer cât de multă iubire pot…în pauze m-aș ascunde dar nu prea am multe..colegele mă văd imediat după față cum sufăr, sunt foarte expresivă și naturală…și nu îmi place să fiu așa..deci mai fug prin clase goale și stau singură…pentru a nu le da din starea mea…
Sâmbăta trecută am fost cu Flo la o plimbare la pas în centru în oraș pentru că simțeam că înnebunesc de la atâta suferință…și vreau să vă arăt și vouă niște poze frumoase…primăvăratice..deși afară este încă frig de cele mai multe ori, vremea caldă se mai lasă un pic așteptată!
Blănoșii sunt bine sănătoși, mulțumim lui Dumnezeu – Tommy 5 ani, Bella a făcut luna aceasta 14 ani, Ares 8 luni
Dumnezeu pretutindeni…
Îmi pare rău că nu sunt nici în postarea aceasta așa cum mă știți, plină de viață, optimistă, dar sufletul meu este extrem de rănit și pentru prima dată în viața mea văd ce înseamnă cu adevărat să ți se rupă bucată din sufletul tău..o bucată care nu va putea fi pusă niciodată la loc..mereu va rămâne un gol care va durea indiferent de orice voi mai parcurge în această viață..da, știu, viața merge înainte, dar lipsa unui părinte niciodată nu va putea fi compensată cu nimic în suflet, mai ales un părinte care a fost mereu bun la suflet, care ți-a oferit tot ce a crezut și a putut mai bun…cuvintele sunt de prisos…
Înainte să scriu această postare îmi imaginam că stau de vorbă cu o bătrânică trecută prin viață, înțeleaptă, așezate amândouă pe o bucată de lemn, în soare, în liniștea naturii…și mi-ar oferi din bogăția experiențelor din viața ei…și mi-ar spune ceva care să mă întărească, să-mi dea forță pentru ce va urma..care să mă liniștească și să îmi dea un suflu de aer…de confort sufletesc…oare ce mi-ar spune? Poate mă ajutați voi, dragi cititori…vă transformați pentru câteva secunde în acea bătrânică și spuneți voi……
Draga Oana, imi pare tare rau, as vrea sa stiu exact ce sa-ti spun ca sa te alin in suferinta prin care treci.
Dumnezeu sa te intareasca, sa-ti dea multa putere!
Indraznesc sa-ti spun … cere ajutor Sfantului Ier. Luca al Crimeei, un sfant contemporan (1877-1961) care a fost atat ierarh al bisericii, cat si chirurg desavarsit si om de stiinta. Daca as fi aproape de tine cu drag ti-as da o carte.
La biserica „Sf. Nectarie și Sfântul Ierarh Luca al Crimeii” din Constanța gasesti o particica din moastele sale, cu siguranta si iconite, carti, acatistul.
Pe portalul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei gasesti acatistul si paraclisul:
https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-luca-arhiepiscopul-crimeei
Multumesc din suflet!
Dragă Oana,
Sfârșitul nu-i aici! (Ascultă melodia de la Pasărea Colibri)
Știu ca deja îți e dor de el, Dumnezeu îngăduie timpul acesta ca să vă fie mai ușoară despărțirea fizică. Să nu ne temem de moarte, chiar dacă despărțirea este grea. Dragostea pentru părinți nu dispare, ci se păstrează prin rugăciuni și prin faptele bune pe care le vei face în amintirea lui. Tatăl meu a trecut la Domnul acum 2 ani și jumătate, după o suferință lungă, dar Dumnezeu îl ia pe om din lumea aceasta în cel mai bun moment al său, de folos și lui, și celor din familie; eu eram în primul trimestru de sarcină și am avut amenințare de avort din pricina durerii despărțirii și epuizării de atunci, dar ușor-ușor înțelegem ca totul este firesc și singura noastră datorie (dacă o împlinim îi mângâiem nespus și pe cei adormiți) este să fim buni, să ne sfințim viața pământească. Așa rămânem în comuniune cu cei dragi plecați dintre noi. La fiecare rugăciune rostită mai apoi pentru sufletul lui trecut în veșnicie simt dragostea paternă și siguranța ca legătura nu s-a pierdut.
Discută cu un preot, cere-i cuvânt de întărire, numai Dumnezeu ne poate sprijini în astfel de momente și numai rugăciunea ne liniștește…
Moartea e doar o trecere, Hristos a înviat, nu uita!
Te îmbrățișez, rămâi împăcată!
Ce cuvinte frumoase….mi-au uns sufletul..multumesc din suflet!!!
Daca eu as fi batranica cu care ai sta de vorba, nu as sti ce sa spun pentru a-ti da forta sa mergi mai departe, insa stiu ca te-as lua in brate si te-as strange la piept cu toata dragostea mea.
Sunt momente foarte grele cele prin care treci, insa ai o stea in Cer la Dumnezeu. Si asa cum taticul tau ti-a fost alaturi intreaga viata, sa fii convinsa ca si de acum inainte va fi alaturi de tine si de frumoasa ta familie si te va veghea de acolo, de Sus.
Te imbratisez cu drag!❤️❤️
Multumesc din suflet!